Історія

CE NU SE ȘTIE DESPRE UNIREA PRINCIPATELOR

15:27 12.04.2018

Opinile evidenţiate în acest articol aparţin exclusiv autorului. Aceste opinii nu reflectă poziţia postului Publika TV sau a siteului Publika.MD.

Unirea Principatelor a făcut mai mult rău Iaşului decît bine, în urmă cu aproape două secole. Mişcarea separatistă a fost înăbuşită în sînge într-un final, cu zeci de morţi pe străzi. Împărţirea instituţiilor a fost negociată dur între Iaşi şi Bucureşti, primul oraş fiind atunci mai mare. Detronarea domnitorului a dat un suflu nou mişcării separatiste, frustrarea atingînd apogeul în ziua de 3/15 aprilie 1866. Atunci a izbucnit o importantă manifestaţie separatistă despre care astăzi se mai ştiu puţine. În acea zi, de duminică, mulţimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul în frunte, spre Palatul Administrativ strigînd «Jos Unirea!», «Jos Prinţul străin!», «Trăiască Moldova». Manifestaţia a fost înăbuşită de intervenţia unui regiment muntean adus special aici, care a tras în direcţia manifestanţilor şi a atacat la baionetă. Numărul victimelor nu se ştie precis, pentru că autorităţile au făcut ancheta în cel mai mare secret, dar este vorba oricum de cel puţin cîteva zeci de morţi şi alte zeci de răniţi. În Regele Carol I ieşenii au aruncat cu mere stricate.

Istoria nespusă a Zilei Unirii

Autor: Cosmin PASCA

Deşi ieşenii aniversează cu hore şi bucurie ziua de 24 ianuarie, puţină lume ştie acum că Unirea Principatelor a făcut mai mult rău Iaşului decît bine, în urmă cu aproape două secole. Istoriografia comunistă practic a şters din manualele de istorie puternicele şi violentele manifestaţii din Iaşi şi din Moldova mai bogată împotriva Bucureştiului şi a Munteniei. Aşa-numitul «separatism moldovean» a fost considerat de PCR un subiect tabu. Unirea a fost atunci un act preponderent politic, foarte puţin popular la Iaşi. Nume grele ale vremii, precum Gh.Asachi sau Nicolae Suţu, erau antiunionişti virulenţi. Mişcarea separatistă a fost înăbuşită în sînge într-un final, cu zeci de morţi pe străzi. Împărţirea instituţiilor a fost negociată dur între Iaşi şi Bucureşti, primul oraş fiind atunci mai mare cu locuitori. Din toate nu a rămas pînă azi decît cutuma numirii Mitropolitului Moldovei ca Patriarh, precum şi faima infiinţării primei universităţi din ţară tot aici. «Ziarul de Iaşi» va prezinta astăzi cîteva foarte incitante pagini de istorie mai puţin ştiută a Iaşului şi Unirii aniversate pe 24 ianuarie.

Oficialităţi cu o mină încruntată, lozinci populiste, hore «întinse» pe criterii politice, imbulzeală şi ghionturi, scandaluri cu iz electoral. Un scenariu devenit familiar ieşenilor în fiecare an, pe 24 ianuarie, odată cu manifestările dedicate Unirii Principatelor.

S-ar putea crede că nervozitatea generată de serbarea Micii Uniri este un dat recent, rezultat al încrîncenării perioadei de tranziţie. Istoria însă ne contrazice.

Exceptînd perioada regimului comunist, dominată de un fals festivism naţionalist, Unirea Principatelor de la 1859 a stîrnit mereu controverse şi dispute politice. Ba chiar, în preajma anului 1859, putem spune că acestea erau mult mai virulente.

Mişcarea separatistă din Moldova a apărut în 1856

În volumul «Vîrstele Unirii. De la unitatea etnică la conştiinţa naţională», istoricul Adrian Cioflanca, de la Institutul «A.D.Xenopol», tratează un subiect considerat mult timp tabu: separatismul moldovean. Avîndu-i ca exponenţi principali pe Gheorghe Asachi şi Nicolae Istrati, mişcarea separatistă din Moldova a apărut în 1856, an în care ideea Unirii celor două Principate prinsese deja un anume contur politic. Separatiştii se opuneau ideii de unire motivînd prin tradiţia diferită a celor două tări, dar, mai ales, prin argumente de ordin practic.

Memorialistul Nicolae Suţu relatează că antiunioniştii se temeau că Bucureştiul va deveni noua capitală, iar Moldova va fi marginalizată. Separatiştii erau convinşi că «Iaşii şi toată Moldova de Sus nu vor fi decît puncte excentrice ale noului stat, interesele moldovenilor vor fi puse în planul doi». Separatiştii se aşteptau că muntenii să domine în timp conducerea politică a Principatelor Unite, iar «moldovenii vor fi siliţi să îndure legea muntenilor şi să fie absorbiţi mai curînd ca un popor cucerit decît ca unul unit cu Ţara Românească /red.Muntenia/».

Temerile s-au adeverit

Aşa cum se ştie, evenimentele din ianuarie 1859 au dus la înfrîngerea separatiştilor şi la unirea celor două Principate. Temerile separatiştilor s-au confirmat însă, noul aranjament statal impunînd o viziune radical centralistă.

În ciuda vocilor numeroase care solicitau ca noul stat să aibă capitala la Focşani, unele provenind chiar din rîndurile unioniştilor moldoveni, în 1862 au fost emise decretele de centralizare a principalelor instituţii la Bucureşti. După 1862, noul prilej de luptă politică pentru separatişti a fost chestiunea «compensaţiei morale» reclamate pentru «sacrificiul» făcut de Iaşi pe altarul Unirii. Ideea amplasării Curtţi de Casaţie la Iaşi, ca gest reparatoriu, a fost respinsă într-un final de Legislativ, generînd în «dulcele tîrg» masive proteste de stradă. Nu este astfel de mirare că înlăturarea ulterioară a domnitorului provenit de la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, a fost sărbatorită la Iaşi prin trei nopti de iluminaţii.

Mișcarea separatistă, înabușită în sînge. «Jos Unirea!», «Jos Prințul străin!», «Trăiască Moldova»: zeci de morți pe străzi

Detronarea domnitorului a dat un suflu nou mișcării separatiste, frustrarea atingînd apogeul în ziua de 3/15 aprilie 1866. Atunci a izbucnit o importanţă manifestaţie separatistă despre care astăzi se mai ştiu puţine. În acea zi, de duminică, mulţimea adunată pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul în frunte, spre Palatul Administrativ strigînd «Jos Unirea!», «Jos Prinţul străin!», «Trăiască Moldova». Manifestaţia a fost înbuşită de intervenţia unui regiment muntean adus special aici, care a tras în direcţia manifestanţilor şi a atacat la baionetă. Numărul victimelor nu se ştie precis, pentru că autorităţile au făcut ancheta în cel mai mare secret, dar este vorba oricum de cel puţin cîteva zeci de morţi şi alte zeci de răniţi.

Şi în prezent, episodul separatismul moldovean divizează spaţiul academic, tinerii cercetători fiind deranjaţi de modelul idealizat impus ca ambalaj momentului 1859. «Din păcate, instituţiile muzeale perpetuează imaginea idilizantă a momentului 1859. Un exemplu este chiar Muzeul Unirii, redeschis în 2007 după ce a consumat foarte mulţi bani pentru refacere. Tematica muzeului reia vechiul concept, naţionalist, nu este adusă la zi ştiinţific şi nici tehnica muzeală nu este modernizată. Despre controversele şi problemele provocate de unire nu se pomeneşte şi, ca urmare, nici despre mişcarea separatistă nu veţi putea afla ceva din muzeu. Am semnalat aceste lucruri conducerii muzeului, dar fară ecou», explică Adrian Cioflanca.

Ziarele semnalau maliţios că statuia lui Cuză se ridică cu «bani jidăneşti»

Un alt episod relevant pentru pasiunile politice generate de serbarea Unirii Principatelor îl constituie inaugurarea la Iaşi, pe 27 mai 1912, a statuii lui Alexandru Ioan Cuza. Într-un articol document apărut în urmă cu doi ani, în «Ziarul de Iaşi», istoricul Andi Mihalache surprinde în detaliu contextul tensionat în care s-a făcut dezvelirea monumentului. Mai întîi, disputa s-a dus pe amplasamentul statuii lui Cuza. Locul iniţial fusese stabilit pentru «Piaţa Nouă», o zonă aflată în faţa actualului hotel Continental.

A.D.Xenopol şi A.C.Cuza (foto) s-au împotrivit amplasamentului, argumentînd că în 1857 şi 1859 hora Unirii se jucase în faţa fostului hotel Petre Bacalu, situat pe locul actualului cinematograf Victoria. Protestul celor doi a ajuns pînă la urechea primul ministru Ionel Bratianu, prin intermediul unei scrisori adresate de primarul Iaşilor, Nicolae Gane. Edilul se plîngea atunci Guvernului că cei doi «agitatori» fuseseră iniţial de acord cu primul loc şi că municipalitatea cumpărase în acest sens terenul şi dărîmase unele clădiri. «Abia acum domnii profesori Xenopol şi Cuza au avut tristul curaj să întreprindă o campanie contra comunei şi să agite tinerimea universitară», scria primarul.

Într-un final, s-a acceptat amenajarea statuii pe actualul amplasament, în actuala Piaţă a Unirii, cu condiţia că toate cheltuielile survenite să nu fie suportate de primărie, ci de cei care veniseră cu ideea. Pentru lucrările suplimentare, Xenopol a găsit sprijin financiar la cîţiva întreprinzători evrei. Fireşte, şi-a pus în cap presa naţionalistă şi antisemită apropiată de Partidul Conservator, formaţiune politică pe care Xenopol tocmai o părăsise. Ziarele semnalau malitios că statuia lui Cuza se ridică cu «bani jidăneşti», dintr-un «capriciu politico-electoral» şi cu sprijinul interesat al ziarului «Adevărul», publicație care ar fi fost finanţat de Alianţa Israelită.

În Regele Carol I ieşenii au aruncat cu mere stricate

Doi ani mai tîrziu, în preajma dezvelirii monumentului, contextul politic era la fel de agitat. Regele Carol I intenţiona să se folosească de vizita la Iaşi pentru a-i împaca pe Titu Maiorescu cu Take Ionescu şi P.P.Carp, ultimii doi farîmiţînd mişcarea conservatoare prin înfiinţarea unui partid distinct. Regele Carol I (foto) venea la Iaşi sperînd că aici, într-un context festiv, va reuşi să pună capăt dezbinării dintre conservatori, revigorînd astfel pionul necesar bipartidismului. În plus, regele trebuia să dea satisfacţie lui Dimitrie Greceanu, șef al conservatorilor ieşeni, nemulţumit că nu primise nici un portofoliu în guvernul Titu Maiorescu. Serbarea de la Iaşi era astfel un bun prilej de aranjamente pe scena politică. În ziua inaugurării statuii, autorităţile au luat măsuri extraordinare de securitate, temîndu-se de eventuale manifestaţii antiregale sau anticentraliste. De altfel, Carol I nu avea amintiri prea plăcute din precedentele vizite la Iaşi, cînd fusese la un moment dat «atacat» cu mere stricate. Detaliile organizării au mers pînă într-acolo încît istoricului Nicolae Iorga i s-a interzis iniţial să apară pe lista oratorilor, fiind susceptibil că va folosi tribuna pentru a formula acuzații la adresa guvernului. Pînă la urmă, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fără probleme. Cu o singură excepţie, mai degrabă comică. Dezvelirea monumentului putea fi ratată pentru că pînza care-l înconjura cădea de la sine. Evenimentul a fost salvat de stăpînirea de sine a lui Carol I, care a observat defecţiunea şi a ordonat imediat garzii să dea onorul, lăsînd impresia că momentul fusese întocmai gîndit.

De-a lungul domniei sale, avertizat asupra stării de spirit din Moldova, Carol I va avea grijă să menajeze susceptibilităţile moldovenilor, creînd compensaţii simbolice pentru «sacrificiul» lor. Astfel, el numea Iaşul, încă din primele discursuri, «a doua capitală» (titlu revendicat de ieşeni), «a doua reşedinţă» sau, preluînd o idee lansată pentru prima dată de Titu Maiorescu, «capitala culturală a Ţării».

Comuniștii au ignorat pretenţiile Iaşului

Anii au trecut însă, fricţiunile s-au mai îmblînzit cu timpul, iar din negocierile iniţiale dure pentru stabilirea sediilor de instituţii nu a mai rămas decît, şi asta doar ca o cutumă, faptul că după moartea Patriarhului cel care îl va succeda să fie Mitropolitul Moldovei. Şi, poate, mîndria locală că Iaşul, la anii unirii oraş cu o efervescentă activitate culturală, şi ca populaţie oraş puţin mai mare decît Bucureştiul (ambele aveau în jur de 65.000 de locuitori) a avut prima universitate din noua ţară România. Peste decenii, odată cu epoca comunistă, din toate aceste controverse avea să nu se mai aleagă chiar nimic. Nici măcar consemnarea lor în tratatele de istorie.

COSMIN PASCA

ziaruldeiasi.ro



Погода

Радіо Hit FM Молдова

Телеканал Молдова 1 (наживо)

Реклама наших партнеров

Ваша реклама на этом месте